Un mic ursuleț plângea groaznic prin pădurile din Harghita. Singură și înfometată nu avea nicio șansă. Era anul 1993. Dacă ar fi știut ce soartă ar fi avut cu siguranță ar fi tăcut…. A fost găsită și aruncată într-o cușcă mică din fier. 12 ani avea să trăiască singură în închisoarea ei. Soarele încingea îngrozitor fierul cuștii, iar gerul iernii îngheța metalul. Casa ei practic devenea o tortură și o rănea îngrozitor. Nu avea unde să se adăpostească…Vântul, ninsoarea sau ploaia cădeau peste ea, soarele o orbea și nu mânca decât coceni de porumb. Tălpile ei moi erau brăzdate de răni și fiecare pas însemna durere.

“Odi ….ursul care râde. De fapt, așa ne-a mulțumit în 2006 când a ajuns în grija noastră. I-am pus un placaj din lemn ca să pășască pe el, căci labele ei erau pline de răni! Urmele rănilor ei s-au văzut până la finalul vieții. Ea atunci ne-a zâmbit… Când i-am dat lapte prima dată a râs. Atât era de fericită! 12 ani a stat în acea cușcă oribilă, în acea închisoare de fier, iar cei care au aruncat-o acolo sunt tocmai cei care trebuiau să aibă grijă de ea, angajații Ocolului Silvic Homorod – Harghita.” -Cristina Lapis președinte AMP

În 2006, Odi a pășit din nou pe iarba moale, rănile i-au fost tratate și viața normală de urs a început. 15 ani a avut parte de liniște, bunăstare și prieteni urși. Rămas bun Odi! Să te bucuri acum alături de toți ursuleții din Ursa Mare!