//Eu sunt un lupișor și sunt orfan!

Eu sunt un lupișor și sunt orfan!

Da, sunt  încă mic, dar știu că voi deveni un lup  puternic și voi putea trăi alături de ceilalti lupi pe care-i văd, in fiecare zi, trecând pe lângă gardul care mă desparte, deocamdată, de ei. Uneori, aș vrea să fiu cu ei, să alerg și eu prin pădurea lor, alteori mi-e teamă de ei, pentru că nu-i cunosc și nu o mai am pe mama ca să mă apere!

Singurele mele amintiri sunt cele legate de mama, de blana ei moale langă care mă ghemuiam ca să nu-mi fie frig, de mirosul laptelui cu care ma hrănea și de plimbările în care mama mă învăța despre ceilalți locuitori ai pădurii noastre. De-atunci a trecut mult timp și vreau să uit tot ce-a urmat după ce mama mea n-a mai vrut să respire! Eu tot trăgeam de ea, dar ea parcă dormea un somn adânc, din care nu mai voia să se trezească. Atunci, un om m-a prins  de gât și, deși eu am țipat și m-am zbătut cât am putut, m-a înghesuit într-o cutie cu gratii și m-a dus departe de mama. Acest om trebuie să știe cât îl urăsc pentru că m-a despărțit de mama. Nu-l voi ierta niciodată și atunci când voi fi mare și puternic îmi voi infige colții în carnea lui, dacă-l voi întâlni vreodată, ca să simtă și el durerea, așa cum am simțit-o eu.

Nu știu să vă spun cât am stat în cușca aceea mizerabilă și nici ce a urmat nu a fost mai bine, chiar dacă aveam un pic mai mult loc să mă învârt și mâncare pe saturate. Mie îmi lipsea pădurea cu foșnetul ei, cu mirosul de iarbă dimineața și roua pe care o lingeam de pe frunze. Îmi lipsea adierea vântului care mă mângâia și cântecul  păsărelelor care mă trezea dimineața, îmi lipsea strigătul mamei când mă depărtam prea mult de ea și se îngrijora pentru mine. Aș fi fost un lup tare trist dacă ar fi trebuit să-mi petrec toată viața în ograda aia!

Acum, sunt printre ai mei! Chiar dacă nu pot să mă joc cu ceilalți lupi, așa cum făceam cu mama, îi văd, îi simt, îi adulmec și recunosc mirosul pe care-l avea mama. Copacii din jurul meu sunt și mai înalți decât în pădurea unde m-am născut. Au crengi dese și frunzele dansează la fiecare adiere a vântului. Oamenii care îmi aduc de mâncare și pe care am început să-i cunosc după pași mă lasă în pace, iar mie îmi convine, pentru că eu nu am ce vorbi cu oamenii. Oricum nu mai am încredere în ei.

Am auzit de la ceilalți lupi, că și ei au fost trădați de oameni. De aceea au ajuns aici. Mai sunt și urși și caprioare și vulpi, dar toți au povestea lor tristă, poate chiar mai tristă decât a mea. Dar pădurea care ne-a primit pe toți ne promite că vom fi fericiți în acest loc. Suntem liberi, nu ducem lipsă de nimic și în cea mai mare parte a zilei se aud doar vântul și croncănitul ciorilor, care vin să strângă resturile rămase după micul dejun.

Dimineața mai trec oameni pe lângă gardul nostru. Poate că sunt oameni buni, pentru că m-a învățat mama că nu există numai oameni răi. Ca și la noi, la lupi, ce mai! Aș vrea ca acești oameni să înțeleagă cât de tare doare să te rupă cineva de la locul tău și să lase animalele să traiască în pace. Cred, însă, că numai puii de om pot înțelege asta. Am văzut în ochii lor și am simțit că nu mai vor gratii în spatele cărora animalele să sufere.

Donați și convingeți-mă că oamenii pot fi buni!

2016-08-11T09:51:56+00:0011 aug. 2016|Alte animale|