M-am născut într-o pădure! Casa mea era lângă o buturugă. Eu și sora mea ne jucam toată ziua, ne cățăram în copaci și ne scăldam în băltoaca din vale, până când ne striga mama. Era cald și bine, dar după o vreme picau din cer niște ghemotoace reci și atunci mama ne ducea la culcare. Ne cam ghiorăiau și mațele și dacă dormeam mai uitam de foame. Dar când ne trezeam, globul galben de pe cer ne încălzea iar și era plină pădurea de frunze bune la gust, iar mama ne învăța cum să găsim de mâncare. Într-o zi, mama a dispărut și am rămas singure – eu și sora mea. Dar nu ne-am speriat. Pădurea era atât de mare, încât ne-am pierdut una de alta. Și iar a fost frig și mi-am săpat o groapă și am dormit. Apoi, iar a fost cald și bine, până într-o zi, când un urs mare și foarte frumos m-a alergat toată pădurea, m-a lins pe urechi, m-a îmbrățișat între labele lui puternice și, dupa ce au căzut din cer iarăși ghemotoacele reci, odată cu căldura globului galben, am simțit cum ies din mine două ghemotoace care scanceau și căutau de zor zeama albă care se prelingea pe burta mea.
I-am strâns între labe, i-am lins și-am înțeles atunci că ei sunt așa cum am fost eu și sora mea pentru mama. Ce fericită eram când puii mei se strângeau la pieptul meu și ce teamă mi-era ca nu cumva ursul cel mare să vină să-i strivească sub labele lui puternice!
Dar pădurea mea nu mai era cum o știam eu. Fel de fel de monștri umblau de dimineața până seara și răsturnau copacii și în locul bălții unde mă scăldam nu mai erau decat pietre puse una peste alta, tot așa de înalte cât copacii dărâmați. Și oamenii, acele ființe de care mama îmi spunea să mă feresc, umblau toată ziua prin pădure și se auzeau zgomote care ma speriau și mă făceau să fug departe cu puii mei. Foamea a început să ne chinuiască și puii plângeau, pentru că eu nu mai aveam să le dau zeama cea albă, care secase. Într-o noapte, am avut curajul să mă apropii de muntele acela de pietre, de unde se auzeau zgomote, și am simțit miros de mâncare. Nu mirosea ca resturile de animale moarte ce le găseam prin pădure, dar era mâncare. Mi-am făcut curaj și m-am apropiat și mai mult. Am înțeles că resturile acelea erau de la oameni și am vrut să fur din ele, ca să-mi potolesc foamea. Dar mulți, mulți oameni au apărut deodată, și toți urlau cum urlă uneori lupii în pădure când le e foame. M-am speriat și m-am suit în primul copac pe care l-am văzut.
De-atunci, nu-mi mai amintesc mare lucru, decât că m-am trezit într-o cutie. Noroc că puii erau cu mine și puteam să-i apăr. Am răcnit odată tare și cred că oamenii s-au speriat de mine, deși eu nu voiam să le fac niciun rău. Dar cutia s-a ridicat și a intrat într-o cutie și mai mare, care a început să alerge mai repede decât putea să alerge mama. Eram amețită și amorțită, mă dureau labele de cum stateam acolo, pe ceva rece și umed care nu semăna deloc cu mușchiul din pădurea mea. Când cutia s-a oprit și am văzut iar lumina, erau și mai multe lumini care se aprindeau și se stingeau, oamenii care se roteau în jurul meu, când deodată de undeva, printre barele care mă înconjurau, un om mi-a adus apă! Oh, cât de sete mi-era și cum beam apa proaspătă și rece, ca din râul ce curgea în vale! Nu voiam să se mai oprească., Apoi, printre bare au început să cada mere și le-am recunoscut gustul, pentru că mama ne ducea deseori într-o livadă, unde găseam poame de toate felurile.
După ce toți oamenii au plecat, cutia în care eram a început iar să umble și s-a deschis, deodată, într-o gaură plină cu paie. Am intrat acolo singura. N-a trebuit să mă împingă nimeni, iar puii au venit după mine. În sfârșit, m-am întins, caci amorțisem în cutia aceea și, după ce am mâncat mai bine decât în toată existența mea, am adormit fericită strângându-mi puii în brațe. Poate că am nimerit în paradis, acolo unde oamenii se înțeleg cu urșii ca mine. Poate că, de-acum, nu mai trebuie să fur mancare, și poate că puii mei nu vor cunoaște spaima pe care am îndurat-o eu și vor trăi liberi, în pădurea lor.
